E luni. Sunt într-o clădire de 6 etaje, la ultimul dintre ele. Geamuri mari care lasă să pătrundă destul multă lumină. Azi cerul este senin. Printre șantiere piperești și alte clădiri de birouri se întrezăresc și câțiva copaci atinși și ei de transformarea toamnei, de dezbrăcarea de toate câte au fost de astă primăvară și până acum.
Recunosc, că după sfârșitul de săptămână petrecut în Făgăraș, pe Valea lui Stan, mi-e greu să mă întorc la contracte, oferte, calcule…
Revăd în cap filmul celor petrecute pe munte și visez. Deja mă gândesc la weekendul 19-20 noiembrie care ne va duce pașii în Piatra Craiului.
Dar ce s-a petrecut în acest weekend? Păi, cum ce? Este deja bine cunoscuta ieșire pe Valea lui Stan în Munții Făgăraș, una dintre cele mai spectaculoase via ferata din România. Nu sunt un fan al toamnei, ca anotimp, dar ce culori poate să inventeze natura în această perioadă, într-o lumină ciudată pe care acum o percepeam caldă, acum era rece…, dar oricum îmbietoare la hoinăreală și visare pe munți!!!
Am cățărat treptele și cablurile montate pe traseu, care m-au ținut în priză, mi-au pus genunchii la treabă, iar mușchii brațelor au fost bine încălziți. Am ieșit în Poiana Călugăriței – un spațiu deschis, care m-a răsplătit cu o bucată bună de siguranță, după ce mi-am perindat pașii numai pe deasupra apei și a cascadelor formate de aceasta. Ultima parte a traseului este un drum forestier, conturat de-o parte și de alta de pădure de foioase, care mi-a oferit jocul nebun al ruginilor. Se răcorise, dar lumina și aerul mă chemau la tihnă, la trăirea unei bucurii interioare pe care nu voiam să o exprim prea exuberant, deși aș fi putut. Dar era prea intimă și era prea a mea!
Duminică, am chiulit de la lecția de istorie de la Cetatea Poienari (am fost de patru ori la lecția asta și parcă… de data asta am simțit că îmi pot permite luxul chiulului). Am stat la rapelul de pe viaduct, undeva pe Transfăgărașan, mai sus puțin de intrarea pe traseul de pe Valea lui Stan. E o experiență nemaipomenită, e atâta încărcătură emoțională!!! Ce, nu v-ați fi așteptat să zic asta?
Am emoții de fiecare dată când fac rapel. Simt fluturașii în stomac parcă dau petrecere! Nici poliția nu i-ar putea potoli. Pe de altă parte, recunosc că de patru ani încoace, tot fac rapel. Evident, emoțiile nu mai sunt la fel ca prima oară, pentru că știu la ce să mă aștept…
Ei, anul ăsta am experimentat ceva nou. Am stat și am privit aproape fiecare om în parte care a făcut rapel: fețe care trăiau profund fiecare gest, ochi care căutau o portiță să scape, să fie mai ușor, să treacă mai repede, pentru că le era teamă, aveau emoții. Se confruntau cu propriile lor
limite și frici. Și toți au reușit. Au reușit să își pună hamul pe ei, au reușit să treacă de cealaltă parte a podului, au reușit să aibă încredere în ham și în coardă, să aibă încredere în oamenii care le explicau calm, dar haios, ce trebuie să facă, și, în cele din urmă, au reușit să aibă încredere în ei și să-și învingă frica, să-și controleze emoțiile și să se bucure de un peisaj minunat în coborâre.
Când am făcut prima oară rapel, pasul cel mai greu mi s-a părut acela de-a trece balustrada podului. Am zis că sunt nebună să mă încred într-un ham și-o coardă doar ca să trec de la sigur la gol. Și, în plus, pe omul ăla calm din fața mea care îmi punea întrebări și îmi explica în același timp procesul rapelului nu-l cunoșteam. Nu era suficient să știu că-l cheamă Cristi. Adică omul ăsta o să mă vadă cum fac pe mine de teamă, cum mă zbat ca peștele. Erau niște stări iarăși prea intime ca să mi le vadă oricine. Ce bâzdâgănii îți umblă în cap, fată, de te-ai apucat să pui piciorul pe partea cealaltă?! Iaca, l-ai pus și pe-al doilea! Beeep, beeep (nu pot să spun în cuvinte, că-s licențioase)! Omul din fața mea mă liniștește! Oricum, acu’ asta e, fato! Ești tu, hamul, coarda și trăirea! Fă să merite experiența asta!
Și am făcut-o! Și, Doamne, ce-am declanșat în mine! Că de-atunci nu ratez nicio ieșire pe Valea lui Stan (doar urcarea la Poienari, din când în când :))) )
Ei, acu’ vă dați voi seama cum a fost să trăiesc de 70 de ori aceste emoții empatizând cu fiecare dintre cei 70 de oameni care au făcut rapel și ale căror fețe exprimau muuuuulte trăiri?! Care mai de care mai năstrușnice!
E luni și eu nu mai fac rapel! Dar a fost un weekend pe cinste, care m-a încărcat cu energie. Ne vedem în Piatra Craiului!