Apusenii cu Oxigen si David Neacșu

• oxigen
• 29 mai 2014
• apuseni, asociatia oxigen, cosul boului, david neacsu, oxigen

Să facem un exerciţiu.

Gândiţi-vă ce înseamnă muntele pentru voi, ce a fost la început muntele şi ce a devenit între timp.

Acum așterneți pe o foaie de hârtie toate aceste gânduri şi emoţii…

Exact! La asta muncesc şi eu de zor. Mă retrag în mine şi caut cuvinte care să exprime ce simt atunci când mă gândesc la munte, atunci când urc pe munte, când respir munte…

În continuarea exerciţiului: încercați să scrieți despre asta după ce tocmai ați fost într-o scurtă expediţie cu David Neacşu în Munții Apuseni.

Eram sigură! Nu există cuvinte, nu s-au inventat. În pofida unei limbi atât de bogate precum limba română, mi-e greu să descriu ce-am trăit la pas cu muntele acesta de om în care sălăşluiesc atâtea piscuri înalte şi atâtea experienţe unele mai extreme decât altele.

În condiţiile acestea, ce-aş mai putea pune eu pe hârtie?

Şi, totuşi, am să încerc în câteva cuvinte simple, să spun ce-au însemnat Apusenii alături de oxigenaţi şi de al nostru David Neacşu.

Zile însorite, bună dispoziție și începutul unei povești.

Treziri matinale în zgomote metalice asurzitor-mângâietoare, dar care se integrau surprinzător de bine în peisajul verde al poieniței noastre și al luminii de răsărit care-ți dădea toată energia necesară pentru un nou început.

Drumuri nebănuite, urmate de drumuri și mai nebănuite, căci David Neacșu este un om imprevizibil, alături de care nu ai cum să te plictisești.

Urcușuri aparent imposibile și nebune, care te îngenuncheau în repetate rânduri în fața muntelui, în fața naturii și în fața divinităţii, la ea acasă.

Seri de povești, pălincă, slană, foc de tabără și cântec.

Și am ajuns la cântec pe munte.

Coșul Boului, o peșteră cu tavan surpat, care amplifică sunetele până la limita supranaturalului. Aici fiecare mișcare și fiecare șoaptă secretă sunt auzite, dezgolindu-ne.

Și tot aici David Neacșu ne-a cântat. Și nu orice, ne-a cântat despre dorul de ducă.

În fața mea, muntele își deschidea cutiuțele misterioase și îl vedeam. Nu mai aveam secrete. Eram intimi. Dar și eu aveam ochi să le văd, căci în urechile mele răsunau versuri:

De munte nu m-aş desparte

Aici aş vrea să trăiesc
Doamne cât îl mai iubesc.

Dor de ducă, dor de ducă

Unde dracu să mă ducă
Piscuri se înalţă-n zare
Mândre strălucesc în soare
Şi semeţe mă îndeamnă
Ia poteca spre cabană.

Pentru mine, acest moment este esența expediției. Este momentul de împăcare desăvârșită cu mine însămi, de alinare a dorului, de îmbrățișare cu natura. Nu-mi mai doream nimic. Poate cel mult să încremensc în acel timp și în acel loc.

Mulțumesc tată că mi-ai lăsat moștenire acest dor de ducă.

Mulțumesc David Neacșu și Asociația Oxigen că mi-ați ostoit acest dor de ducă, dar mi l-ați și alimentat, în Munții Apuseni.

Autor: Ileana Buzoianu