In plimbare pe axa contrastelor – experiente (surprinzator de) contrare pe malurile opuse ale Gibraltarului
Se spune ca nu e bine sa pleci in vacanta cu asteptari. Le lasi frumusel acasa, iti iei zambetul si sufletul deschis la purtator, aventurandu-te cu mintea si inima deschisa in ceea ce ar putea fi cea mai grozava experienta a ta de pana acum. Sa lasi viata sa te surprinda in moduri in care nu a reusit pana acum. Oooo, si cum ne-a surprins 🙂 !
Cine ar fi crezut ca poti trece de la plaja cu nisip fin la viscol taios in cateva zeci de ore? Spania ne-a testat limitele si ne-a “aruncat” de la caldura malului Mediteranei la gerul celui mai inalt varf al sau – Mulhacen. De la 0 la 3.478m, de la vara la iarna, de la valuri de balaceala la scartait de zapada sub bocanci. Ne-a testat limitele si rezistenta – si ne-a placut la nebunie!
Rasplata nu s-a lasat mult asteptata: o plimbare frumoasa pe Caminito del Rey (proaspat renovat) – un adevarat drum al regilor, suspendat la o inaltime ametitoare deasupra canionului – si o zi superba in Sevilla, unde ne-am plimbat pe malurile raului Guadalquivir, am ramas muti de uimire la intalnirea cu catedrala lor (a treia ca dimensiune din lume!) si cu gura cascata in Plazza D’Espagna. Totul asezonat cu un pahar de sangria de spirit latin. Ole!
Dupa calirea trupului a venit si calirea mintii – si asta pentru ca Marocul ne-a facut sa uitam tot ceea ce stiam de pe batranul continent. Alte legi, alte standarde si multe alte experiente noi ne-au intampinat la tot pasul pe strazile orasului rosu al Africii. De la Jemaa El Fnaa, piata cu o mie si una de fete, pana la bogatia condimente din mancarurile traditionale si bazarele inghesuite pe strazile inguste, in care erai ademenit si negociai la sange orice doreai sa cumperi, Marrakech-ul ne-a cucerit prin diversitate. Ne-am afundat in aglomeratia omniprezenta, gustand din experienta unui oras ce are extrem de multe de oferit pentru timpul limitat pe care noi l-am avut la dispozitie – moscheea Kutubiya, palatul El Badi sau gradinile Majorelle. Vechi si nou la superlativ, intr-un singur loc!
Iar dupa forfota strazilor a urmat linistea desertului. Ne-am urcat pe dromaderi, lasandu-ne purtati pana la corturile berbere, unde am cantat si dansat alaturi de gazdele noastre. Am stat noaptea afara sub cerul liber, incarcat ochi de stele, discutand cu berberii despre camile si stilul lor nomad de viata, scormonind dupa nisip cald. Si dimineata ne-a prins tot pe dune, cu ochii atintiti la rasaritul de soare.
Rasarit de soare in desert!
Ma bucur ca am lasat asteptarile acasa. Pentru ca undeva intre cald si frig, intre munte si mare, la jumatatea distantei dintre agitatia strazilor si linistea nispului, intre o Spanie moderna si un Maroc conservator am descoperit placerea pura de a calatori, de a descoperi, de a ma afunda cu totul in experienta si de a imbratisa neprevazutul.
Ingredientele unei vacante perfecte :D!
Cati Visinescu
Photo credit: Catalin Lupoaie
Poate pentru : Mediterana spumoasa si agitata la miez de noapte si palmieri. Poate pentru Capileira, unul din satele situate la cea mai mare altitudine din Spania. Drumul ne duce printre coline pline de maslini, prin orase ori satuce cu „Iglesias” si case cu ziduri albe sau colorate de flori, portocali, tesaturi si vase de ceramica si ne lasa la intrarea in traseul catre varful celui mai inalt munte din Peninsula Iberica:
Ramanem insa cu amintirea unui varf solitar, invaluit in iarna, pana la care ajungem insositi doar de raul Mulhacen si de prezenta nesimtita a unor capre de munte.
Renovat si sigur acum, reuseste totusi sa smulga exclamatii de uimire, sa ii faca pe cei mai tematori sa se tina de cablul de siguranta fara sa se uite in jos in special cand vantul din canion este foarte puternic si ne lasa zeci de fotografii amintire: pereti de stanca sculptati de un rau turcoaz si un drum situat la 100 de metri inaltime sub care inca vedem celebrul Caminito plin de adrenalina si totusi parcurs in trecut de cei mai curajosi.
Marrakech: orasul rosu. Piscurile inzapezite ale muntilor Atlas si nisipurile Saharei in contrast cu gradini verzi, cu arbori exotici.
Bazaruri intortocheate si ademenitoare, riads si ateliere micute de croitorie sau gravare in care doar barbatii muncesc.
Dupa sute de kilometri, atatea lucruri vazute si pastrate in fotografii si amintiri, zile cu soare sau ploaie, cald sau frig, veselie, entuziasm si prietenii, ajungem la final.
Dimineata am tot sperat sa se opreasca ploaia si ceata pentru a face Varful Ascutit, trezindu-ne la 5, 5:30, 6:00, 6:30, 7:00 si 8:00 cand deja ne-am ridicat cu totii din pat pentru a servi micul dejun. Ceata si ploaia nu s-au oprit pana la ora 10, cand ne-am hotarat sa coboram spre autocar, mangaiati de razele soarelui. Suntem totusi recunoscatori ca nu ne-a plouat pe traseu si ca ne-am bucurat de peisajul traseului pe triunghi rosu.
e sau marea sau că-ți place să explorezi zonele urbane la picior, încearcă pe cât posibil să îți hrănești aceste „porniri“ cum se cuvine. Nu le înfrâna! Nu căuta pretexte în lipsa banilor și a timpului.
imagine de ansamblu, tragem linie (prima) și ne întrebăm: cam ce ne motivează pe noi să ne trezim dimineața să mergem la muncă? Ce ne motivează să ne trezim ÎN FIECARE dimineață să facem asta? Ce ne motivează să mergem pe ploaie, pe vânt, pe ninsoare și străzi blocate la muncă?
ureche vocea lui David Neacșu, la Co
Uite așa începe expediția montană a Asociației Oxigen. Pornim într-o sâmbătă dimineață la o oră la care nici găinile nu se treziseră. Ne suim în inconfundabilul, inegalabilul autocar al bucuriei în care ne mai bucurăm de câteva momente de moțăială. Ajungem la Cabana Voina, din zona Câmpulung.
Vremea ține cu noi. O zi senină, temperaturi pe măsură. Vio, atoatecunoscător în ale Iezerului, ne spune că a urcat anul trecut de șapte ori pe Păpușa și o singură dată a nimerit o zi senină. Uite cum le aranjează Ăl de Sus pe toate: vreme după sufletul omului (oamenilor)!
„– Cam cât mai durează urcușul ăsta?
Doaaamne, dar câte brândușe! O minunăție de covor movuliu și vesel. Încercam degeaba să facem mișcări de balet în bocanci trei sezoane pentru a nu călca pe ele.
Și, atunci, iar pornești o discuție cu tine: „Ce naiba o fi fost în capul meu? Cui i-or mai fi trebuit Păpuși la vârsta asta? Cu ce m-o ajuta pe mine acum?“ Dar, stai! Iei ochii din pământ și te uiți în jur: în stânga ditamai Iezerul, în față, dreapta, copleșitorul abrupt de vest al Pietrei Craiului, mai în dreapta încă înzăpeziții Munți Bucegi, iar mai în depărtare și lăsați puțin în urmă, Munții Leaota.
O mică păcăleală de-a lui Vio, care ne spune că mai avem cinci minute (vioreline), convertite în timp real înseamnând vreo 20 de minute, ne pun la încercare răbdarea de-a ajunge în vârf. Dar, trece repede. În vârf, rămâi mut. O Păpușă care îți oferă o priveliște atât de largă și de complexă pentru că la toți ceilalți munți, se mai adăugă cuplul Viștea Mare-Moldoveanu.
Ce, Dumnezeu, să mai zici! Taci și privești! Totul s-a spus până la momentul ăla! Mai departe, simți, trăiești și memorezi, făcând fotografii mentale nenumărate.
Și eu vreau o poză cu stâlpul pe care scrie Vf. Păpușa 2 393 m. Oxigeeeeeen… gen… gen!!!
