Maroc: trei experiențe, o singură țară

 

Experiența munțomănească: Jebel Toubkal (4167 m, Munții Atlas) – Partea a doua

După ce ne-am însușit tainele negocierii, următorul nostru obiectiv a fost să le descoperim pe cele ale Munților Atlas, urcând pe Vârful Toubkal, la 4167 m.

jebel_toukal_1

Odată ajunși în satul de la bază, Imlil, ne-am ales pioleții, colțarii, ne-am pregătit rucsacul mare care avea să fie urcat la refugiu de către măgăruși.

Am băut, bineînțeles, un ceai de mentă concentrat până la Allah și înapoi. Am ținut o scurtă ședință tehnică și gata. Hai în sus la refugiul Toubkal, aflat la 3200 m!

Întâi, m-au impresionat măgărușii care cărau cu o abnegație nemaipomenită acele bagaje grele. Nu cărau unul, nu două, ci mai multe. O tură care pentru noi a durat aproximativ 6 ore, ei aveau să o parcurgă în mai puțin timp și cu câte aproximativ 80 kg pe ei. Da, sunt animale de povară și știu lucrul ăsta, dar mă uimea supunerea lor.

magarus maroc

 

Urcând, puțina vegetația din preajma satului dispărea și uriași de piatră erau cât vedeai cu ochii, câte un fir de apă țâșnea de cine știe unde, mai dădeam de câte un popas în care un marocan de-abia aștepta să ne servească un suc proaspăt de portocale… contracost.

20170409_120914

 

DSC_1729

Nu știam câți oameni au băut din paharul care poate a fost clătit sau doar șters, dar era atât de bun sucul ăla stors în fața noastră încât spăla tot, inclusiv astfel de gânduri.

Opaaa! Na zăpadă! Bate vântul. E înnorat.

Hai că-i bine. Mergem înainte! 3200 m ne așteaptă.

Opaaa! Na că dă cu gheață!

Nu-i nimic! Oxigenații rezistă.

Refugiul se vede. Ne bucurăm de parcă am urcat cel mai înalt vârf din Africa. Dar e o bucurie sinceră și nu ne mai pasă de nimic. Ne strângem în brațe. Ne cazăm în refugiu. Suntem primiți cum se cuvine cu… ceai de mentăăăăăă! :)))) Și căldură.

refugiu

După cină, vânzoleală în camera cu 25 de paturi în care stăteam toți. O cameră în care puținele barierele de timiditate, rețineri de tot felul care mai erau între noi erau rupte. Ne loveam unii de alții, aflați într-o mișcare browniană să ne pregătim rucsacul de tură, să ne reglăm colțarii și să ne scoatem sacii de dormit pentru un somn cât mai odihnitor.

În această agitație, se auzea la interval de două minute Ștefan al nostru, parcă aflat într-o transă religioasă (poate sub influența chemării la rugăciune care se auzea în toată piața Marrakech-ului): „Izmenilăăăăăă! Izmenilăăăăăă! Izmenilăăăăăă!“

Pe cine strigi măi, Ștefan?

Pe cine răspunde!

Izmenilăăăăăă a extrapolat la Imprăștilă, Profețilă și alte forme pe care nu le putem reproduce aici.

Seara ne ține Andrei un discurs motivațional. Eu nu am urcat mai mult de 3000 m. Nu știam dacă și cum va reacționa corpul meu de la această altitudine în sus. Un discurs foarte bun. Știam talentele lui Andrei de convingere și motivație, dar așa ca discursul ăla parcă nu mai auzisem. :)

Dimineața vârfului începe: monom, lumină de frontală și liniște. Ne încălzim încet, soarele începe să răsară, iar sufletele noastre încep explorarea împrejurimilor. Ritmul impus e perfect. Înțelegi perfect? Perfect! Vremea e perfectă!

20170409_100017

 

Doar eu eram cu mănuși împrumutate! Cum naiba am plecat fără mănuși ca să urc la 4167 m? O lecție învățată. De data asta nu dur, dar gradele cu minus de la 4000 m mi-au răcorit binișor mintea. Nu e de glumit, Ileana! Ce naiba, parcă urci prima oară pe munte! Tu îți cunoști cel mai bine organismul.

După urcuș și iar urcuș și iar – ghici ce – urcuș, ajungem pe mult râvnitul Jebel Toubkal. Iuuuhuuuuu! Strigăte de victorie, îmbrățisări, dinții la vedere în rânjete largi de bucurie și de frig în același timp.

La pozeeeee! Hai și aici, hai și aici! Hai și cu steagurile!

17757575_1836810393249202_5502385374604425518_n

Cred că momentul atingerii unui vârf este de fiecare dată (indiferent de munte) greu de descris, pentru că e o experiență prea intimă, cel puțin pentru mine, însă nu este una completă. Muntele urcat, trebuie și coborât. De fapt, fericirea completă este jos când ai ajuns în siguranță, în pofida oboselii.

Și noi toți am reușit să ajungem în vârf și apoi jos, în siguranță. Atunci alte strigăte de bucurie, alte îmbrățisări și felicitări. Toate autentice. Așa le-am simțit pentru că fiecare câștigase ceva.

Deșertule, păzea că vine Izmenilă!!!

Ileana Ionescu

 

Sharing is caringShare on Google+0Share on LinkedIn0Pin on Pinterest0Tweet about this on TwitterShare on Facebook0Email this to someone
Publicat pe: 24 aprilie 2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *