Jurnal de tura: Musala
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un împărat; iar numele lui era Împăratul Verde-Oxigen, căci tare mult îi mai plăceau verdele pădurii şi oxigenul curat. Şi el trăia liniştit în împărăţia sa, căci avea oxigen din belşug şi pădure verde cum nu se mai găseşte pe lumea asta, şi tare mândru era. Dar, într-o bună zi, i-a ajuns la urechi vestea că, peste mări şi ţări, în regatul învecinat se putea găsi apa fericirii. Şi vestea aceasta l-a pus pe gânduri pe Împaratul Verde-Oxigen, mult a stat el şi s-a întrebat ce o fi această apă fermecată şi cum ar putea să pună mâna pe ea; şi cu cât se frământa mai mult, cu atât mai mult şi-o dorea. Şi cheamă împăratul la el pe Zâna cea Bună, căci ea trebuia să ştie cum să obţină apa. Dar iaca, zâna îi zice că nu e lucru de şagă, cale lungă e de bătut până acolo, iară apa e tocmai sus, în vârf de munte, unde nu ajunge picior de om aşa uşor. Împaratul nu se sperie din atâta lucru şi numaidecât hotărăşte să plece în căutarea acelei minunăţii. Cum nu putea pleca singur în asemenea aventură, degrabă dă sfoară în ţară, ca toţi cei ce vor vrea, să i se alăture la drumul cel lung.
Şi aşa s-au strâns vreo trei duzini şi încă jumătate de drumeţi, care de care mai arătoşi şi mai destoinici, gata să pornească la drum alături de împăratul cel viteaz, în căutarea fericirii. Şi mai venise la chemarea Împăratului şi Zâna cea Bună, pesemne ştia dânsa că o să fie nevoie de ajutorul ei. Cu mic, cu mare, s-au urcat cu toţii în Caleaşca Bucuriei şi au pornit la drum; vizitiul i-a dus ca vântul şi ca gândul, şi tot au mers zi de vară până în seară.
În sfârşit, au ajuns drumeţii nostri în regatul acela străin, unde nu se puteau înţelege om cu persoană. Şi cum nu puteau porni numaidecât spre vârful muntelui, au hotărât să rămâie peste noapte în ograda bătrânului Borovets. Zis şi făcut, au dat toate desăgile jos, şi-au găsit fiecare câte un culcuş şi au plecat să se ospăteze. Căci bătrânul Borovets tare e ospitalier, la fiecare pas te îmbie cu odăi primitoare, bucate care de care mai alese, aromate şi aburinde, mai tradiţionale sau mai stranii, după pofta fiecăruia; dar, fiţi pregătiţi să scoateţi arginţii din punguţă, căci vorba ceea: cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.
După ce s-au ospătat şi au băut pe îndestulate, s-au adunat vitejii noştri să pună ţara la cale, după porunca împăratului. Chitise Împăratul Verde-Oxigen că le-ar prinde bine drumeţilor să nu bată toată calea până sus. Şi a aflat dânsul de la Zâna cea Bună că oamenii din părţile acelea aveau nişte bondari năzdrăvani care ajungeau cât ai clipi până aproape de vârful muntelui. Aflând una ca asta, a socotit să încalece şi ei pe câte un bondar, doar le-o scurta drumul. Şi cu aceste gânduri, mulţumiţi, s-au dus cu toţii în odăile lor să se odihnească, căci lungă zi îi aştepta.
Abia au apucat să pună geană pe geană şi, ce să vezi, s-a făcut iar dimineaţă. N-au stat mult pe gânduri drumeţii, degrabă s-au pregătit şi iute au pornit către vârful muntelui să caute apa care aduce fericire. Dar nici n-au pornit bine, că s-au şi pomenit opriţi. Stăpânul bondarilor năzdrăvani îi aştepta şi încerca să-i înduplece să nu urce; se porni a le zice câte-n lună şi stele, doar-doar i-o întoarce din drum; ba că s-a pornit omătul la vale şi mătură tot în calea lui, ba că nu mai pot bondarii zbura, ba cine ştie câte şi mai câte. Dară nu erau eroii noştri de înduplecat cu una, cu două; nici nu porniseră bine, cum să se întoarcă cu coada între picioare? Văzând el că nu e de şagă şi că n-are încotro, mi ţi-i pune pe toţi câte 6 pe un bondar şi degrabă îi trimite spre vârful muntelui socotind că avea Musala ac de cojocul lor.
Odată ajunşi, se pornesc dânşii agale şi cu băgare de seamă spre cabana lui Musala, spiritul muntelui, căci el avea apa fermecată în grijă. Dar nu ştia Împăratul Verde-Oxigen şi nici Zâna cea Bună că spiritul muntelui nu avea să îi lase cu una cu două să ajungă tocmai în vârf. Şi începu a le pune beţe-n roate: zăpada parcă creştea din ce în ce, de te afundai până la genunchi şi alta nu. Dar s-au vorbit drumeţii noştri între ei şi, rând pe rând, au făcut cale prin nămeţi, fiecare după puterea şi priceperea lui, în frunte cu Împăratul Verde-Oxigen. Şi aşa au mai mers înainte cale lungă până au început a simţi că parcă le turnase cineva plumb în picioare, aşa anevoie înaintau; văzând una ca asta, Zâna cea Bună şi împăratul s-au pornit a îmbărbăta pe toată lumea; şi cum auzeau drumeţii vorbele lor bune, parcă mai lesne păşeau şi prindeau puteri.
Spiritul muntelui, văzând că nimic nu le stă în cale drumeţilor noştri, se înfurie grozav şi odată se preface într-un vânt năprasnic şi se porneşte a sulfa cu atâta putere de spulbera toată zăpada şi era cât pe-aci să-i dea jos de pe munte. Dar nu s-au lăsat dânşii înduplecaţi nici de una ca asta, şi se ţineau sărmanii cu toate puterile, şi tot urcau; iară Împăratul Verde-Oxigen, ajungând primul în vârf de munte, îi aştepta acolo şi îi îmbărbăta, numai vorbe de laudă avea pentru dânşii. Iar ca să le meargă picioarele şi mai repede, Zâna cea Bună le dădea ghes din urmă. Aşa au reuşit cu toţii să-l înfrunte pe spiritul cel năprasnic al muntelui. Văzându-i pe toţi cocoţaţi pe colţul acela, împăratul nu-şi mai încăpu în piele de bucurie, şi i-a luat pe toţi drumeţii în braţe şi mult i-a felicitat.
Ajunşi pe vârf… ia apa de unde nu-i. Căci nu se găsea pe vârful acela decât omăt şi o lespede. Dar, nu era nimeni mâhnit, ba chiar dimpotrivă, rânjeau cu toţii cu gura până la urechi. Descoperiseră dânşii o altă bogăţie, fără de seamăn. Erau fermecaţi de priveliştile ce li se infăţişau în faţa lor, de le venea să se frece la ochi să se convingă că văd aievea; erau fericiţi că dovediseră toate piedicile, că erau împreună, că vedeau lumea de unde nu o mai văzuseră înainte. Şi au ştiut atunci şi Zâna cea Bună, şi Împăratul cel Verde-Oxigen si toţi temerarii că au descoperit cea mai de preţ sursă a fericirii, cea din inimile lor.
Şi cu sufletele împăcate, s-au întors drumeţii noştri în ograda lui Borovets şi s-au pus pe petrecut, şi au mâncat bucate alese, şi au băut şi au cântat cât i-au mai ţinut puterile şi multă veselie a fost.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa; şi-am încălecat pe-o roată, şi v-am spus povestea toată, ş-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună.
Diana Chilea
2 Comentarii