A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un împărat; iar numele lui era Împăratul Verde-Oxigen, căci tare mult îi mai plăceau verdele pădurii şi oxigenul curat. Şi el trăia liniştit în împărăţia sa, căci avea oxigen din belşug şi pădure verde cum nu se mai găseşte pe lumea asta, şi tare mândru era. Dar, într-o bună zi, i-a ajuns la urechi vestea că, peste mări şi ţări, în regatul învecinat se putea găsi apa fericirii. Şi vestea aceasta l-a pus pe gânduri pe Împaratul Verde-Oxigen, mult a stat el şi s-a întrebat ce o fi această apă fermecată şi cum ar putea să pună mâna pe ea; şi cu cât se frământa mai mult, cu atât mai mult şi-o dorea. Şi cheamă împăratul la el pe Zâna cea Bună, căci ea trebuia să ştie cum să obţină apa. Dar iaca, zâna îi zice că nu e lucru de şagă, cale lungă e de bătut până acolo, iară apa e tocmai sus, în vârf de munte, unde nu ajunge picior de om aşa uşor. Împaratul nu se sperie din atâta lucru şi numaidecât hotărăşte să plece în căutarea acelei minunăţii. Cum nu putea pleca singur în asemenea aventură, degrabă dă sfoară în ţară, ca toţi cei ce vor vrea, să i se alăture la drumul cel lung. [...]