Maroc: trei experiențe, o singură țară

Experiența deșertică: cu dromaderii pe dune – Partea a treia

 

Ne-am înfruptat din universul nebuniilor senzoriale al Marrakech-ului, am explorat cu voie bună și în siguranță, Jebel Toubkal (4167 m), un munte impunător și fioros, dar care ne-a oferit cea mai bună vreme. Atunci hai spre deșert!

DSC_2101

Drumul ne-a purtat în prima parte prin deșertul stâncos. Deșert, prietene, cât vezi cu ochii, dar stâncos! Am vizitat Ait Ben Haddou, un oraș vechi fortificat ce face parte din patrimoniu UNESCO din 1963. Atracția turistică istorică a fost sporită și datorită filmărilor ce au avut loc aici pentru diverse pelicule recunoscute – Sodoma și Gomora, Iisus din Nazareth, Gladiatorul, Mumia, Prințul Persiei și chiar Urzeala tronurilor. În această zonă, descoperim tot mai des semnul berberilor, popor indigen al Africii de Nord, renumiți pentru arta țesutului de covoare.

Am admirat apoi cheile stâncoase ale râului Dades care-și face loc anevoios în Atlasul Înalt. Telefoanele și aparatele foto n-au avut timp de odihnă nici zilele astea. Am pozat tot ce-am prins. Am învățat să ne facem turbane, pentru a ne putea proteja de soarele și de vântul deșertului.

DSC_2322

După două zile de ariditate stâncoasă, iată-ne, în sfârșit, față în față cu dromaderii noștri care ne așteptau cu răbdare amestecată puțin cu nepăsare. Eram pregătiți de nisip. Cu câte un rucsac având strictul necesar și apă multă, cu turbanele pe cap, hai sus pe dromader!

Eiiiii, acu’ i-acu’!

Întâi, hai să mă sui pe Cocoșilă, eu așa l-am alintat pe bătrânul meu dromader (păstrând curentul de apelative terminate în –ilă care era la modă în grupul nostru). Aaa, stai liniștit că el, Cocoșilă, stătea jos și nu se prea sinchisea de eforturile mele inutile de escaladare a cocoașei sale. Ghidul mi-a arătat lădița. Ahaaaa! Aveți și lădiță pentru ăștia mai mici. Buuuun!

DSC_2289

Apoi, odată urcată pe cocoașă, comédia continuă pentru că dromaderii își ridică întâi fundul diafan și apoi picioarele din față. Oooooo!!!!! Ce se întâmplă?!?! Uite capul dromaderului, uite pământul, uite cum stau cu trunchiul aproape paralel cu pământul! Hiuuu, hai că își ridică și picioarele din față! Gata, o poziție cât de cât naturală pentru om. O combinație de surpriză, teamă și amuzament mă încercau în tot acest timp. Știam la ce să mă aștept și nu prea. Aveam o figură mirată, dar mă bufnea și râsul imaginându-ne pe mine și pe Cocoșilă făcând figura asta și cred că eram tare caraghioși. Între noi, fie vorba, cred că dromaderii sunt niște animăluțe, în general, blânde, simpatice, dar și comice. Nu intrăm în detaliu atunci când ele devin nesimpatice. 😉

DSC_2117

Dromaderii erau înșirați în monom (figura asta o știam și noi de pe munte) și conduși de un ghid care mergea pe jos. Gata caravana! După o jumătate de oră deja simțeam că m-a născut mama pe dromader. Eram una cu ea, ne legănam frumos, pentru că Cocoșilă al meu, blând nevoie mare, era atent la pași. Dar nici eu nu mă lăsam mai prejos – îl lăudam și-l mângâiam de fiecare dată când treceam de câte o dună.

DSC_2174

Ajungem la tabăra de corturi. De cum intrăm, covoarele ni se defășoară la picioare direct pe nisip, dându-mi sentimentul că intru în casa cuiva. Bine, covoarele alea erau ca deșertul: neatinse de apă de când lumea, dar nu asta conta. Atenția mi-a fost furată de către duna de lângă tabără. Hai să urcăm pe duna asta! În sinea noastră probabil că toți ne spuneam că e aici aproape și e „manevrabilă“. Doar veneam de pe Toubkal, de la 4167 m, nu?!

Eram conștientă de noutatea urcușului pe nisip, dar dincolo de asta… stai așa să-mi trag sufletul că dunișoara asta care de jos părea manevrabilă e de fapt înaltă și interminabilă. După prima coamă pe care o vedeam de jos din tabără se mai desfășura una mai înaltă și mai apetisantă. Și-mi spun încă o dată că vin de la 4167 m și hai și pe coama aia.

Apus, peisaje electrizante, nisip fin și la fel de electrizant pentru că se lipea de tot ce era piele la vedere, auriu cât vedeam cu ochii, desprins din povești. Visam, fotografiam, mângâiam nisipul cu mâinile și cu picioarele. Încercam să-mi imprim în piele senzația și culoarea lui. Respiram și fixam câte un peisaj cu nesaț pentru a face acel moment captivul meu pentru mult timp de-acum înainte.

DSC_2406

Întorși în tabără, berberii ne-au cântat muzică tradițională. Apoi, ne-au provocat la o întrecere în cântece tradiționale: unul ei, unul noi. Gata, următorul cântec românesc:

Mărine la nunta ta
Mărine, Mărine,
Toate fetele jucau
Măi, dragă Mărine…

Și să știi că într-adevăr fetele noastre s-au pus toate pe joc. Mi-a plăcut la nebunie că puteam să le arătăm un fir de nisip din muzica tradițională românească.

DSC_2307

Apoi, ne-am întrecut în glume. Ne-am dat seama cât de inocente le erau glumele în comparație cu ale noastre:

Ce face prima oară un dromader când răsare soarele?
Umbră! :))))))))))))

Și așa e! A doua zi, la 6 dimineața, ne-am urcat din nou pe dromaderii noștri. Într-adevăr, primul lucru pe care l-au făcut a fost umbra. :))) Deșertul ne oferea un alt spectacol cu o lumină care îți dădea energie, dar te îndemna și la visare, te mângâia, te răsfăța și-ți șoptea: călătorește și crează amintiri, călătorule! Lumea e mare!

DSC_2224

Ileana Ionescu

Sharing is caringShare on Google+0Share on LinkedIn0Pin on Pinterest0Tweet about this on TwitterShare on Facebook0Email this to someone
Publicat pe: 26 aprilie 2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *